- De ce dorm oamenii noaptea?

- Dar tu când dormi, Darie?

- Tot noaptea. Însă, vara mai ales, n-aş dormi deloc.

- Dar ce-ai face?

- M-aş culca pe iarbă. Însă cu faţa in sus m-aş culca. Aş ţine ochii deschişi. Dacă s-ar putea să nu clipesc, n-aş clipi. Aş privi stelele. Şi privindu-le mi-aş inchipui că sunt liber.

- Culcă-te în iarba acum. Uită-te la stele acum, Darie, si închipuieşte-ţi acum ce vrei tu să îţi închipuieşti. Ascult ce-mi spune vântul. Mă culc pe iarbă. Îmi pun amândouă mâinile sub cap. Privesc cerul. Pare neclintit, însă eu ştiu ca nu e neclintit. Nimic nu stă neclintit. Întregul cer, cât se vede şi cât nu se vede, cu stelele lui care se văd şi care nu se văd, vine de undeva. De unde? Nu ştiu. Am sa întreb iarba. Nu ştie nici ea. Întind mâinile. Opresc din alergarea lui lina, vântul. Îl intreb.

- Nu ştiu, Darie.

- Ştie cineva pe lumea asta?

- Nu ştiu, Darie.

- Acum, îmi spun. Acum n-am să mai întreb pe nimeni. Am să privesc cerul. Încep să-l privesc.