Despică-mi oglinda de dincolo
Cu a ochilor ascuţime…
Chip ce neclintit se aşterne-n sine
Ţintesc lumile, întorc luminile
Linişte lăuntrică se dezveleşte
Dincolo de a mintii şerpuire

Despic cărarea nerostirii, prăbuşită-n nemişcare
Umblet prin suflet pe sfori de nepăşit
Cuvinte surde croiesc prin minte
Nori de vorbe îndeasă neîncetat
Zumzăind cu sunet aspru.
Către stânga răsucesc privirea
Ce străpunge scutul lăuntric, tăcere
Cuprins de eterna negândire

Calma adiere ce de dincolo mă trage
De-a curmeziş de lume, purtatu-s de zefir
De la începuturi către nadir
Înþelept domnit, alunecând ca prin vis,
Albind întunecaţii mei strămoşi de stâncă

Despic puterea
Cu a ochilor asprime
În măduva bradului de veci
Şi cum stau înaintea-mi
Înghiţit neantului
Înăuntru-mi privesc
Aşa aproape de mine
Străluminat de cel ochi, măiastru
Şi Însumi sunt

Într-o buna zi, chiar o sa mă obosesc si o sa scriu ceva. Pana una alta, mulţumiţi-va cu Negură Bunget.