Scris cândva pe la opt dimineaţa, pe o foaie de hârtie.

E ceaţă şi e frig. Asfaltul e groaznic de rece. Aştept un tramvai care nu mai vine. Şi da, încă mai am steuţe în gene; ca în poezie.
Tremur. Mă urc în tramvai. Bine că nu e paişpe sau cine ştie ce. Oameni tăcuţi, zgribuliţi şi obosiţi. La fel ca mine.
cobor din tramvai şi mă târăsc înspre casă ca un cocostârc mahmur. E de la pantofi. Mă strâng groaznic. Calc încet printre resturi de petarde. E ciudat să le vezi aşa colorate; mai ales când totul în jur e gri.
Urc pe treptele jegoase, atentă să nu alunec pe vreo chestie jegoasă. Scara blocului e mai primitoare ca niciodată; îmi place lumina caldă; şi îmi place să aud ecoul paşilor mei. Trăiesc într-un oraş adormit.
Intru în casă. Podeaua pare moale şi caldă faţă de pantofii mei groaznici şi faţă de asfaltul rece. Văd totul în mov. Am ochii mult prea obosiţi.
Am de învăţat, am de muncă, am de făcut curat; am de făcut eseuri nestructurate. Le urăsc. Dar nu prea mai contează.

E un an nou, oameni buni.