Sunt atât de absorbită de cotidian încât mi s-au rărit sclipirile geniale.

Ach, aş putea sa aberez ore în şir despre lucruri neinteresante, cum ar fi un proiect la nivel de liceu legat de Suedia, diverse olimpiade, faptul că azi n-am fost în Antic [ceea ce e alarmant] sau despre cât de cretini pot fi unii profesori.
Desigur, nu îmi pot imagina cine ar vrea să audă asta. Nici măcar eu nu vreau să aud asta.

Dacă ar fi stele în Bucureşti, mi-aş petrece timpul uitându-mă la ele.

Mai demult, într-o noapte, s-a luat curentul în tot cartierul. Fără computer, fără lumini cretine de la vecini, fără becurile gălbejitede pe stradă. Şi atunci am fost mulţumită; împăcată cu viaţa. Şi mi-am dat seama că timpul nu curge constant, şi că nimic nu prea contează.

De fapt, totul contează, dar la alt nivel faţă de cel pe care îl percepem noi de obicei.

E trist că trăim într-o lume tristă. Nu jegoasă şi nici nesimţită. Jegoşi şi nesimţiţi suntem cu toţii, cu toate că unii refuză să îşi dea seama.