După un ceai genial, ies din clădirea binecunoscută de la marginea nimănui şi în plină stradă a Horei mă uit către cerul semiîntunecat şi exclam ca un copil în faţa vitrinei unei cofetării - “Se vede Orion!”.

Deschid o carte fără nici un scris pe copertă. Se ridică praful. Strănut. Mă dor plămânii. Mă uit din nou la carte. Poveşti pentru copii. Scrise în alfabetul gotic.

Într-o umbră neagră, sub cerul albastru, întind mâna cărte verdele de pe jos şi iau o petală albă de magnolie.
[Ach, au înflorit magnoliile pe Popa Nan şi am uitat să merg să le miros.]

Focalizez. Click. Frig. Nemişcare. Abia respir. Click din nou. Ador timpurile mari de expunere.
[În timp ce făceam poza asta.]

O dată am ascultat o melodie şi mi-a părut perfectă.