Azi m-am simtit ca acasă în Bucureşti. Însă, după ceva timp, dau să trec o stradă şi văd cât de mare e.

Oricât mi-ar plăcea mie Bucureştiul, nu e acasă. Nu. Aici nu am o grădină de legume, şi nu pot ajunge oriunde pe jos şi e plin de maşini. Vreau la Bistriţa. Măcar pentru câteva zile. Oh, dar n-am când.

Vagoanele de Bistriţa sunt undeva la capătul peronului, unde nici măcar nu mai e acoperit. E fain când stai în ploaie aşteptând trenul. Şi când te urci invariabil dai de vreun cunoscut.

Mă urc în tren, şi stau, stau şi iar stau. De obicei adorm undeva între Braşov şi Gheorghieni. Când ajung la Sărăţel îmi bate cineva în uşă. Aici ne despărţim de vagoanele de Baia Mare. Ajung, o iau pe jos până acasă, îmi cumpăr covrigi vechi de o zi (la 6 dimineaţa, când ajunge trenul nu găsesc alţii). Îmi place gara micuţă. Şi la ora aia nu sunt oamenii veniţi de pe sate care îşi aşteaptă cuminţi rata.

Ador bloculeţul de 4 etaje, cu scările curate şi cutiile poştale atent inscripţionate de vreun locatar mai amabil. Vecinii de la parter aveau un jeg de câine, pe Jimmy. Scotea din sărite toată scara E. Nu cred că mai trăieşte.

Vreau să mă plimb aiurea prin oraş, cum făceam de obicei. Doar că de data asta voi face şi poze. Bistriţa e un loc superb.

Îmi e dor de bunici. trebuisă îi rog să mă înveţe maghiară. Şi franceză. Şi-o să ud grădina şi o să culeg porumb şi castraveţi şi trandafiri. Cam asta plantează bunicul. Plus diverse ierburi aromate pe care le punem la murături.

Încep să uit numele străzilor. Vreau înapoi.