The Rocky Horror Show se va juca săptămânal în Kristal.

Mda, Cristăl. Oribil loc. Still, e Rocky Horror. Şi la premieră va fi pezent şi Richard O’Brien. Nu cred că ajung la premieră, dar nu asta contează.

Sper să nu fie toate texele traduse în română. Oricum, Rocky Horror. I think I’m going to hyperventilate now.

[Dacă habar n-aveţi ce e cu piesa asta, you pretty much suck.]

Cu mulţi ani mai târziu, pe patul de moarte, Aureliano Segundo avea să-şi amintească de acea după-amiază ploioasă de iunie când intră în cameră pentru a face cunoştinţă cu primul său fiu.

Am fost în Library. Băutură ieftină. Atât. Nu merită să te duci până acolo. Maxim dacă eşti în zonă şi ţi-e lene să mergi ~două staţii până la o chestie decentă.

GreenTea-ul genial ca de obicei, Anticul e de suflet, pe cei de la Margine m-am supărat. Băi, înţeleg că nu vreţi să îmi daţi bere, dar cum pixu’ meu să nu mai aveti ceai verde?!

Întotdeauna când întreabă cineva de Antic, zic că e bodega mea de suflet. Nu e chiar aşa, având în vedere că vorbim despre Antic incredibil de des.

Dacă eşti în Mihai Viteazul, inevitabil auzi de Antic. Înauntru îi recunoşti pe cei din liceu, apoi începi să-i recunoşti şi pe cei din Coşbuc sau Xenopol. Anticul fiind undeva între aceste trei licee, foarte mulţi elevi îsi fac veacul pe acolo.

Şi când merg câte doi sau trei, invariabil se găsesc cu alţii. Lipim mesele, ne mutăm de una la alta, râdem de colegii care se duc să stea la nefumători [Nu de alta, dar mesele de nefumători sunt chiar lângă budă.] în Antic am descoperit eu că sunt piromană; poate chiar şi cleptomană.

Cu toate că te ştiu chelnerii, tot se iau de tine când dai foc la chestii. De vreo trei ori am fost ameninţaţi că vom fi daţi afară [cu sau fără şuturi în fund; depinde de caz], dar se ştie că n-au de gând să ne dea. Altfel s-ar alege cu o gaură destul de mare în profit, având în vedere că venim acolo mult prea des.

In orice caz, m-aş mira enorm de mult dacă mâine n-aş auzi minim o persoană zicând “Băăă, hai în Antic!” sau ceva similar. E o a doua casă. Şcoala vieţii, vorba domnului Stoinea.

Uluiţi de atâtea invenţii nemaipomenite, oamenii din Macondo nu ştiau de ce să se minuneze mai întâi.

Tomorrow I’m going on a forced walk in the park. Usually i have no time to go to the park, seeing that it’s in the opposite direction of pretty much everything closely related to civilization, and usually I’m to tired to go.

Now, don’t get me wrong. I love walking. I walk a lot, and if I don’t I take the lift up to the thirteenth floor and go down all the stairs. But I just don’t have the time to go to the park.

However, the fresh[er] air will do me good. My lungs have been hurting nowadays. The smell of the lake and the grass, with just a hint of pollution, will do me good. Really, I can’t bear completely clean air. When I go to the mountains, my lungs hurt even more. And when I get back home, I can sense that the air is different. City air smells better.

I’ve been able to sleep at normal hours, thankfully. I now fall asleep at about one or two, and wake up at seven and just sit in bed waiting for the alarm clock to ring. It rings at eight. Then I get up, wash et caetera, take my meds, eat some soup, get my daily double dose of caffeine and either go out or work on something boring indoors. At some point I head off to school, from where I head off to our lovely pub for a beer or three. Then, depending on my mood, I walk home or take the bus. And then random stuff.

I lead a rather uninteresting life. I really enjoy it, though.

For some reason the hookah-smoking caterpillar from Alice in Wonderland pops into my head at random moments. I really loved that book. I should read it again.

Colonelul Aureliano Buendía a organizat treizeci şi două de răscoale armate şi a fost tot de atâtea ori învins.

Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa.

Mâine rămân în lift. Îmi iau la mine medicamente, ceai şi sandwichuri. Îmi iau cărţi de citit. Îmi iau Baudelaire şi Bacovia, Hermann Hesse şi Oscar Wilde şi cine ştie ce alte tâmpenii mai găsesc. Mă plictisesc repede când e să stau să citesc. Doă capitole dintr-o care, două din alta şi aşa mai departe. Poate îmi iau şi Contact. Nu am mai citit-o de foarte mult timp.

Şi voi rămâne în lift, şi nu voi mai fi prinsă în cotidian. O să stau, o să citesc, o să-mi beau ceaiul în linişte. Izolare totală.

Mâine rămân în lift. O să desenez şi o să citesc şi o să mă gândesc. O să visez. N-am mai visat de prea mult timp. Şi nu ştiu de ce neapărat un lift. Probabil pentru că acolo nu mă poate deranja chiar nimeni.

Când îmi făceam bagajul ca să plec la Sibiu, eram beată şi nu îmi aminteam cum se împătureşte o curea.

Unii oameni fumează când se deprimă. Eu mă deprim când fumez.

Ach, sunt tristă dar nu atât de deprimată încât să plâng şi să reuşesc să mă eliberez de toate sentimentele ce încep să se adune. Nici măcar tristeţe nu e; e doar sictir.

Şi mâine toţi o sa vrea de băut iar eu nu o să le dau. Nu vreau să am 16 ani. Nu se divide cu 5. Şi nici cu 3.

Da, ştiu că am puţini ani, dar nu eu sunt de vină.

Am o carte de Baudelaire.

Mă doare gâtul. N-am chef de bagaje. Bla bla bla. Şi acum vreo două ore eram atât de fericită.

Bleah.

And so I sit here, thinking about museums and art galleries and other pretentious shite. I’ve recently become a reader of CYMK magazine, and I greatly enjoy it. However, unlike other people, I actually know what CYMK means, which makes me feel vaguely superior.

This year’s Cogito Ergo Sum sounds rather uninteresting, even though the ads are brilliant. Last year’s themes were nicer. Then again, I shouldn’t be the one to comment, because last time I completely forgot about going, and now I decided that I’m going to be anti-social and paranoid.

Metallica are complete and utter cunts. I’m going to elaborate that in an essay.

In more egocentric, less angry news, I might be getting a functional sound card. Which is absolutely fabulous, especially since my ipod is about to die. They may be gorgeous, but apparently they don’t last over eight months. Or at least my previous one didn’t, and this one is showing signs of imminent failure, seven months after I got it.
After I get the aforementioned sound card, I shall be able to listen to the Beatles and Behemoth and various other musical crap until my ears start bleeding.

Which reminds me of the time I got hydrogen peroxide poured down my left ear, in midwinter, in a horribly grey hospital.

I need to go to parks more often. I like swings. I also need to buy more tea. And tea filters.

Oh, and if nobody gets me the Trainspotting book for my birthday, I will kill a bunch of cute animals. Same goes if I get more than two identical copies of the book. Thank you.

Am avut un vis în care Iisus era să mă calce cu maşina.

De fapt, el era pe locul din stânga, iar pe locul din dreapta era o babă. Dar eram sigură că el direcţiona baba.
[Evident că maşina avea volanul pe dreapta.]
În acel vis British Council era într-un magazin de materiale de construcţii, şi Fondul Plastic vindea pasteluri de 200 de lei bucata. Şi toate astea erau în cartierul evreiesc.

După un ceai genial, ies din clădirea binecunoscută de la marginea nimănui şi în plină stradă a Horei mă uit către cerul semiîntunecat şi exclam ca un copil în faţa vitrinei unei cofetării - “Se vede Orion!”.

Deschid o carte fără nici un scris pe copertă. Se ridică praful. Strănut. Mă dor plămânii. Mă uit din nou la carte. Poveşti pentru copii. Scrise în alfabetul gotic.

Într-o umbră neagră, sub cerul albastru, întind mâna cărte verdele de pe jos şi iau o petală albă de magnolie.
[Ach, au înflorit magnoliile pe Popa Nan şi am uitat să merg să le miros.]

Focalizez. Click. Frig. Nemişcare. Abia respir. Click din nou. Ador timpurile mari de expunere.
[În timp ce făceam poza asta.]

O dată am ascultat o melodie şi mi-a părut perfectă.

I think I’m going to take a break from writing. Yes, I will be back. Hopefully recently. It’s just that nowadays i find myself rather incapable of putting thoughts into words. That, and day-to-day life is almost suffocating me. I take refuge in photography. I’ve had and OD of words recently and now I just can’t put together anything worth reading.