Mâine rămân în lift. Îmi iau la mine medicamente, ceai şi sandwichuri. Îmi iau cărţi de citit. Îmi iau Baudelaire şi Bacovia, Hermann Hesse şi Oscar Wilde şi cine ştie ce alte tâmpenii mai găsesc. Mă plictisesc repede când e să stau să citesc. Doă capitole dintr-o care, două din alta şi aşa mai departe. Poate îmi iau şi Contact. Nu am mai citit-o de foarte mult timp.

Şi voi rămâne în lift, şi nu voi mai fi prinsă în cotidian. O să stau, o să citesc, o să-mi beau ceaiul în linişte. Izolare totală.

Mâine rămân în lift. O să desenez şi o să citesc şi o să mă gândesc. O să visez. N-am mai visat de prea mult timp. Şi nu ştiu de ce neapărat un lift. Probabil pentru că acolo nu mă poate deranja chiar nimeni.

Când îmi făceam bagajul ca să plec la Sibiu, eram beată şi nu îmi aminteam cum se împătureşte o curea.

Unii oameni fumează când se deprimă. Eu mă deprim când fumez.

Ach, sunt tristă dar nu atât de deprimată încât să plâng şi să reuşesc să mă eliberez de toate sentimentele ce încep să se adune. Nici măcar tristeţe nu e; e doar sictir.

Şi mâine toţi o sa vrea de băut iar eu nu o să le dau. Nu vreau să am 16 ani. Nu se divide cu 5. Şi nici cu 3.

Da, ştiu că am puţini ani, dar nu eu sunt de vină.

Am o carte de Baudelaire.

Mă doare gâtul. N-am chef de bagaje. Bla bla bla. Şi acum vreo două ore eram atât de fericită.

Bleah.

And so I sit here, thinking about museums and art galleries and other pretentious shite. I’ve recently become a reader of CYMK magazine, and I greatly enjoy it. However, unlike other people, I actually know what CYMK means, which makes me feel vaguely superior.

This year’s Cogito Ergo Sum sounds rather uninteresting, even though the ads are brilliant. Last year’s themes were nicer. Then again, I shouldn’t be the one to comment, because last time I completely forgot about going, and now I decided that I’m going to be anti-social and paranoid.

Metallica are complete and utter cunts. I’m going to elaborate that in an essay.

In more egocentric, less angry news, I might be getting a functional sound card. Which is absolutely fabulous, especially since my ipod is about to die. They may be gorgeous, but apparently they don’t last over eight months. Or at least my previous one didn’t, and this one is showing signs of imminent failure, seven months after I got it.
After I get the aforementioned sound card, I shall be able to listen to the Beatles and Behemoth and various other musical crap until my ears start bleeding.

Which reminds me of the time I got hydrogen peroxide poured down my left ear, in midwinter, in a horribly grey hospital.

I need to go to parks more often. I like swings. I also need to buy more tea. And tea filters.

Oh, and if nobody gets me the Trainspotting book for my birthday, I will kill a bunch of cute animals. Same goes if I get more than two identical copies of the book. Thank you.

Am avut un vis în care Iisus era să mă calce cu maşina.

De fapt, el era pe locul din stânga, iar pe locul din dreapta era o babă. Dar eram sigură că el direcţiona baba.
[Evident că maşina avea volanul pe dreapta.]
În acel vis British Council era într-un magazin de materiale de construcţii, şi Fondul Plastic vindea pasteluri de 200 de lei bucata. Şi toate astea erau în cartierul evreiesc.

După un ceai genial, ies din clădirea binecunoscută de la marginea nimănui şi în plină stradă a Horei mă uit către cerul semiîntunecat şi exclam ca un copil în faţa vitrinei unei cofetării - “Se vede Orion!”.

Deschid o carte fără nici un scris pe copertă. Se ridică praful. Strănut. Mă dor plămânii. Mă uit din nou la carte. Poveşti pentru copii. Scrise în alfabetul gotic.

Într-o umbră neagră, sub cerul albastru, întind mâna cărte verdele de pe jos şi iau o petală albă de magnolie.
[Ach, au înflorit magnoliile pe Popa Nan şi am uitat să merg să le miros.]

Focalizez. Click. Frig. Nemişcare. Abia respir. Click din nou. Ador timpurile mari de expunere.
[În timp ce făceam poza asta.]

O dată am ascultat o melodie şi mi-a părut perfectă.

I think I’m going to take a break from writing. Yes, I will be back. Hopefully recently. It’s just that nowadays i find myself rather incapable of putting thoughts into words. That, and day-to-day life is almost suffocating me. I take refuge in photography. I’ve had and OD of words recently and now I just can’t put together anything worth reading.

îmi aud sângele scurgându-se prin artere
vene, venule, arteriole
îmi aud inima pulsând
printre stropi proaspeţi de reverie

o, primăvară, cu alte dulci miresme
nu ştiu ce cauţi sub fereastra mea
cu boabe de rouă conturându-se-n fantasme
pulsând în ritmul firelor de iarbă

cuvinte, cuvinte fără sens
ce şiroiesc la fiece sistolă ventriculară
ce trec prin valvule vorbind de primăvară
ce curg, pulsează, şi apoi se opresc.

Persoană din staţie: Ăsta ajunge la capăt?
Altă presoană: Nu, o ia pe la Vasile Pârvan.

Uhmm…okay.

Ach, I haven’t written in English in suck a long time.

I’m more or less writing for the sake of writing itself. So, onto the nonsense.
[Which reminds me, I have a really cute limerick book by Edward Lear. I wonder where it is.]

I have developed a somewhat inexplicable cough. Why must my respiratory system be so sensitive to any change in the atmosphere? It’s either the cold or the pollen. Or maybe dust? Still, I don’t see how the air could be any dustier than a few weeks ago.

Damn it. I really have nothing interesting to say. Unless one is interested in my stupid ramblings about Saccharomyces cerevisae, Mark Rothko, dystopian fiction, the effects of having low blood sugar, the quality of the paper that medical certificates are printed on and other random shite.

În fond, ce contează şi ce nu contează depinde de fiecare.